Vivian avea picioare moi
și gambe aurii
și degetele ca mătasea
împletită pe fruntea frasinilor.

Vivian trăgea din țigară până
îl ardea. Vivian

nu mușca vocalele,
doar le rostogolea pe stabilopozi
își arăta dantura
și șoptea
în barba ta, a mea.

aprindea singur luminile
în salonul de la parter și tot el le stingea,
avea fața întinsă și lină
și tâmplele răsfirate peste tastaturi.

cânta pe două voci
ca ultimul loser
și nu privea pieziș
când îți zâmbea până se topeau
ultimii cercei de gheață de pe crestele Babilonului

își făcea pașii de noapte
în rondul de crizanteme al trezoreriei
mânuia cu atenție
o pereche de căști surde și mute. Vivian

nu știa să vorbească
până seara târziu
și te măsura cu latul de catifea al ceștii
de cappuccino con schiuma di latte
la infinit și înapoi
și dădea semne că o să îmbătrânească prematur

purta la el mustăți de lapte și ulei de motor în batistă
era îmbrăcat în frunze de dafin
gri-fabrică
cu inserturi de organza și tafta
făcea piruete în salt banal
și-apoi te saluta
cu mâinile în cruce fixă pe piept
și încă o bezea
din vara lui eternă

de după plasele pescărești de nadir alb
Vivian abia se întrupa