Mediocritatea impusă
E lamă pe cuțit
Ai vrea să-nghți mărgele
Dar scârba-ți stă în gât

Ca fumu-n ochi apasă
Ca ața dintr-o rană
Ca sarea fără masă
Ca iutele în cană

Zâmbetul în nod se strânge
Și ce-ai iubit sa stins
Nu vrei, dar prinzi distanță
Arunci ceea ce-ai strâns

Încerci s-asculți dorința
Să te impui în piept
Dar sila și dezgustul
Indoie-un spate drept

Ai vrea să crezi în visul
Ce singur l-ai creat
Dar totul se răstoarnă
Iar spinii cresc în pat

Odihna nu-npletește
O pace indelung
Ci vânt uscat și rece
Ghenunchii îți pătrund

Ai vrea s-aprinzi o lampă
Dar focul nu-i de-ajuns
N-are din ce să crească
Credința s-a ascuns

Se-afundă în pleoape ochii
Durerea a pătruns
Nu-s lacrimi pentru asta
Nu-s lacrimi în dezgust

Și-atunci de ce să zică
“Încearcă încă-o dată!”
Perdeaua este trasă
Sufletul nu așteaptă

Se-aruncă în mândrie
Și nu vrea să mai iasă
E frică de trădare
Și de scuipat în față

S-asculți înțelepciunea?
Nu-i timpul pentru ea
E timpul pentru rană
E timpul pentru ea

Un bocet surd în vene
Cutremură încet
Iar Surdul stă și geme
“ Nu-i drept
Nu-i drept
Nu-i drept …”