secvența 5
azi dimineață inventasem involuntar un cuvânt:
netrimitere —
actul de a compune un mesaj complet,
cu virgule la locul lor,
cu tonul calibrat și metrica perfectă,
și a-l lăsa să existe în spațiul dintre intenție și deget.
netrimiterea e o formă de arhitectură:
îți construiești realul
în locul unde nimeni nu poate locui.
am în drafts 17 astfel de construcții.
unele au etaje,
altele subsoluri,
iar altele, culmea, intrări secrete.
​
secvența 4
mai recent am avut o stare pe care n-am găsit-o în dicționare,
deși am căutat serios, canalizându-mi timpul:
prezenteism afectiv —
a fi complet la întâlnirea care nu a germinat încă,
a consuma în avans tot oxigenul unei conversații predestinată asfixiei.
când în sfârșit te-am văzut,
eram deja obosit de tine.
și am numit-o dragoste.

​secvența 3
îți dezvălui un secret:
mi-e frică de oamenii întregi.
răii nu au superputeri —
nu și cei fără fisuri vizibile,
care nu lasă loc
pentru sârma mea ghimpată.
tu aveai o fisură exactă în forma inimii mele.
am confundat-o cu destinul.

​secvența 2
din școală țin minte tehnica numită orbita falsă —
exercițiu de teroare matematică:
mă învârt în jurul tău la distanță calculată,
intuind punctul unde dorința devine prăbușire.
îmi simt tălpile uzate în sânge pe acest cerc perfect.
gravitația, coliziunea —
totul e un truc prost de magie.
nu te ajung niciodată.

​secvența 1
seara.
cerul era un lucru care se întâmpla altora.
am stat cu telefonul în mână
și am simțit greutatea exactă
a tot ce nu cântărește nimic —
netrimiterea, prezenteismul, orbita —
toate teoriile mele frumoase.
​am lăsat telefonul pe masă.
am stins lumina.
am aprins-o din nou.
​nimic nu mai contează:
nici direcția,
nici masa,
nici măcar frecvența.
toate sunt doar haine de seară
lipsite de sarcina reală a dragostei.