Doamne, dacă tot ne-am întâlnit în vis,
m-am gândit că poate acum e momentul să întreb,
nu ca în cărți, nu ca în rugăciuni învățate,
ci așa cum îmi vine, cu vocea tremurândă.
Cum se face că Tu ai făcut lumea în șase zile,
iar eu, în tot atâta timp,
n-am reușit nici măcar să-mi șterg lacrimile de pe obraz?
Cum se face că ai scris zece porunci,
clare, simple, ca o hartă,
și noi le-am pierdut pe drum
sau le-am citit și le-am uitat imediat,
ca pe un adevăr care nu ne convine?
Cum se face că Ți-ai dat propriul Fiu
ca să ne înveți iertarea,
și noi am învățat mai bine să rănim,
mai adânc, mai rece, mai sigur?
Și nu vreau să te superi,
dar întrebarea stă aici, între mine și Tine,
ca un nod în gât pe care nu-l pot înghiți.
Nu cumva, din tot ce-am devenit,
din toată greutatea asta care ne apasă,
ai și Tu o parte de vină?
Și, dacă e vina Ta,
atunci spune-mi:
de ce doare atât de mult
să fii om într-o lume
care trebuia să fie bună?
Ai dreptate, fiule,
am lăsat și răul, și binele
să crească în aceeași lume.
Am fost, poate, uneori prea dur
și am pus în spatele tău cruci
pe care nu știai dacă le poți duce.
Te-am privit când te-ai îndoit sub ele,
când ai vrut să le lași jos
și n-ai putut.
Dar, fiule, uiți ceva.
Eu te-am creat
și, odată cu tine,
ți-am dat și puterea
de a trece peste tot,
chiar și atunci când nu o vezi,
chiar și atunci când crezi că s-a terminat.
Nu ți-am promis o lume fără durere,
ci un drum
pe care durerea nu este sfârșitul.
Prin ea
te apropii,
pas cu pas,
de Mine.
Și, când va fi timpul,
nu vei mai simți greutatea,
nu vei mai întreba de ce.
Vei ști.
Și, până atunci,
nu uita:
Eu te iubesc,
în vis
și în realitate,
chiar și când plângi,
chiar și când te îndoiești,
chiar și când mă întrebi dacă am greșit.
Eu sunt aici.