Răsăritul încă nu s-a decis:
își ține lumina în buzunare.

Pescărușii – gânduri albe -
desfac cerul
ca pe o rană veche
și scot luna,
rotundă, rece,
cu gust metalic,
o ascund într-o epavă
care își mișcă cu greu oasele
ce scârțâie.
(Ce-o fi în mintea ei?
Își amintește oare
că a fost cândva copac?)

Marea se umflă în pene
până atinge cerul,
îl scutură,
iar stelele cad în valuri
ca niște mere coapte.
Prea multe stele,
prea multă noapte pe apă!

Țărmul se umple
cu respirații sparte de lumină,
pescărușii nu mai caută pești,
ci lucruri care strălucesc:
înghit colțuri de cer,
înghit scântei reci,
înghit întrebări,
chiar și tăcerea
dintre două valuri.

Mi-e foame!
strigă un gând al meu.

Și-atunci agăț o stea alunecoasă
de pe un val,
aproape vie,
cu gust de întrebare,
și o înghit.
Însă lumina rămâne
blocată undeva
unde nu pot ajunge…

Dimineața ezită încă!