scriu ca să nu uit de dumnezeul din mine
dar vai! litera-mi capătă formă de om
se umple de bube și chin
travaliul peniței scoate la iveală copilul întunericului
cerneala de beznă e băută de iad
hârtia țipă, o doare flagelarea albului
devin un călău al poeziei mele
spânzurând-o de umbre
întrebarea țâșnește din pieptul de cuget
e taină de pot măcar a scrie infern
dumnezeul din ceruri mă privește c-un ochi
pe celălalt îl ține închis să-mi poată auzi rugăciunea
dar tot zadar de stele se varsă în apa hârtiei