Glia 25.06.2021

Aceea ce ne este mumă străbună, glia, ea,
În ciuda sorții, crește-n fiecare an, neabătut,
Puhoi de roadă multă, din pământuri grase,
Udate de-a țăranului sudoare grea, muncită,
Si adesea chiar stropite de sângele dușman.
E de trecut în pace hotarul ce-l avem,
Căci Dunărea un zid se face în fața aceluia
Ce-n gânduri rele e înveșmântat, ca hoții,
Și munții sunt un vechi palat pentru poporul
Care de secole nenumărate aici crește.
Când udă ploaia bătătura, se bucură custura
Că o să aibă ce tăia la treieriș, în vară;
Și poame cresc în glie, din copaci nescuturați,
Iar ce e putred cade, alături de dușman,
Să hărănească locul ce-l vroiau al lor
Dar care nu mai e decât popas de veci.
Cu pace-n gând ne-am purtat amarul peste ani,
Deși multe trupuri de sfinți frânte fură pentru ea,
Străvechea glie, care ne împlinește harul,
De când aici ne-am pomenit rămași și cu urmași.
Și nu e chip să ne plecăm stihiilor din ev
Căci rușine ne e de ea, glia, buna,
Ce din moși o știm a fi doar a noastră!