Un tsunami pornit spontan,
Deodată, în Oceanul Indian,
A luat un pui de hipopotam
Pe sus, când nu avea un an,
Și l-a zvârlit departe, altundeva,
Fără să-l vadă cineva.

Iar el, ajuns pe plajă singurel,
Căuta insistent tot unul la fel.
Dar totuși a avut noroc,
Că l-au luat paznicii pe loc
În parcul zoo de salvare,
Unde e locul de scăpare.
Și, în primul tur prin adăpost,
Țestoasa l-a văzut că-i trist,
Și l-a întrebat cu milă grijulie:
– Tu cum de nu ai familie?

El, fără vlagă, i-a răspuns:
– Marele tsunami m-a împins
Și sunt orfan, fără mamă.
Cu tine nu mi-ar fi nici teamă?

Țestoasa bătrână, tăcută,
Având vârstă peste o sută
Și greutate mare făcută,
Fiind prin necazuri trecută,
A dat afirmativ din cap:
– De supărare am să te scap.
Și, încet, greoaie a înaintat,
Ca semn că ea l-a acceptat,
Lăsându-l sprijinit de carapace,
Când ațipește cum îi place.

Și au ajuns nedespărțiți,
Deși din alte lumi veniți.
Țestoasa mergea-n față,
Iar el în urmă, la distanță.
Era ceva nou pe Pământ
Prima dată văzut evident,
Demonstrând că o prietenie adevărată
Nu ține cont de specie, niciodată.