Cireșele amare își fac loc printre cele dulci.
Culeg încet dulceață de pe obrajii mei.
Leg soarele și-l prind în piept,
să am lumină pentru toți din jur.

Verdele semănat de noi crește.
Mâinile aspre sculpteaza ploaia,
din gheață separă apa.
Văd petale puternice, dar și spini.
Văd dansul lor, nu tremurul în vânt.

Florile acelea nu se ofilesc niciodată.
Printre anotimpuri, ne ofilim noi,
de dorul nostru, de dorul lor,
de frica aceea că nu suntem grădinari buni,
că poate nu am îngrijit pământul îndeajuns.