Dacă sunt leu, și mi-e din fire să ard precum focul,
Dacă sunt cal, și mi-e din fire să alerg precum gândul,
Și totuși aleg să mă sting cu toată apa ta, ca glonțul
Și totuși aleg să mă îngrop în pământ, ca șobolanul...

Dacă sunt creștină, și mi-e din fire să mă rog precum rugul,
Dacă cred în libertate, și mi-e din fire să cred în amurgul
Pe care-l împărțim amândoi, și totuși aleg să par că-mi calc orgoliul
Și să simulez o existența burgheză, călcând în picioare idealul...

E pentru că eu am ales să port această masca demult
De când tu m-ai cules din apa-n care pluteam în tumult,
Să mă apar de ei, dușmanii care vor sufletul meu atât de mult,
Fiindcă știu că e valoros ca diamantul și cântărește cât un bazalt....

Cuvântul smerenie și "ține mintea în iad dar nu deznădăjdui",
Par să mă ghideze în tot ce fac, așa că să nu cumva să mai spui
Că te-am pierdut, c-a fost o promisiune de demult, cuvântului
Îi dau puterea atunci când aleg să strălucesc ca o stea-n lumina amurgului...

Nici un glonț nu doare cât doare durerea iubirii tale, ca sângele
Când am stat atâta timp, fără voce, fără ca tu să fii regele
Și eu regina, ci eu acolo undeva jos, sclavă, și ei să ia cuvintele
Să le transforme în rușine, deși eu ție-ți eram loială, unde-s poeziile?