În mine cresc orașe din visuri și senin,

Cu străzi ce duc spre sensuri ce încă nu le știu deplin,

Iar mintea—arhitectul—zidește fără teamă,

Din tot ce-am fost vreodată… o nouă dioramă.

Eul meu nu-i mască, ci jocul de-a trăi,

Unde lacrima și râsul se-nvață a iubi,

Iar subconștientul, blând și creativ,

Îmi scrie-n liniștea mea un sens evolutiv.

Îmi privesc dorința nu ca pe-un defect,

Ci ca pe o chemare spre ceva mai perfect,

Sub microscopul vieții nu caut vinovați—

Ci sensuri care cresc din pași neînțelepți.

Rațiunea-mi spune: „Crește, ai răbdare”,

Iar inima răspunde: „Iubește fără frânare”,

Și între ele două nu-i luptă, nici abis—

Ci un echilibru viu, frumos și indecis.

Învăț că împlinirea e dans, nu un final,

Un drum cu pași de lumină, profund și personal,
Că sufletul nu cere să fie ideal—

Ci doar autentic, viu și natural.

Identitatea mea nu-i limită sau zid, 

Ci univers în care mereu mă redeschid,

Un labirint de sensuri ce nu mă mai consumă
—

Ci mă transformă-n mine… cea mai frumoasă formă.

Așa că nu mai caut răspunsuri absolute,

Ci îmbrățișez clipa cu toate ale ei tăcute,

Căci omul nu-i problemă și nici definiție—

Ci propria lui lumină… în continuă creație.