Erai,
un cer care se destrăma, prea albastru,
o stâncă desenată pe orizont,
o pasăre care zbura prea aproape de sine,
o constelație incompletă.

Întâlnirile noastre erau ferestre rare
prin care puteam privi
marea ta verde teal închis,
spre care îmi întindeam diminețile.

Vino, spuneai cândva,
dar între noi erau distanțele,
marea ta interioară,
viața mea aici,
lupii.

Și, poate că în alt timp,
într-un alt strat al lumii,
în care eu nu aș fi fost
prea old‑fashioned,
prea tăcută
și prea fata care se urcă pe acoperișul lumii
pentru a salva păsări,
am fi rămas să creștem o punte peste noi,
peste mâinile noastre ținute strâns,
peste toate războaiele lumii.

Poate că am fost făcuți să ne atingem pentru o clipă,
precum păsările măiestre care își ating aripile
în trecere peste aceeași inimă adâncă a lumii,
peste tectonica frântă a distanțelor dintre noi,
pentru ca zborul lor să rămână înscris
pe lucrurile pe care le-am știut fără să ni le spunem,
pe marea ta verde teal,
pe cerul auriu al acestor cuvinte.

Tu rămâi marea mea adâncă,
dark‑teal‑ul zilelor și nopților mele,
liniștea mea
și toată înțelepciunea lumii,

iar eu, o femeie din Precambrian
care știe să se lupte cu lupii,
chiar dacă lupii
au apărut abia în Cenozoic.