Țin în mine lucruri pe care nu le spun,
nu fiindcă n-aș avea glas,
ci pentru că unele adevăruri
pot cădea peste oameni
ca sticla spartă.

Așa că aleg tăcerea.
O port zilnic,
ca pe o haină udă
de care nu mai reușesc să mă desprind.

Uneori simt cuvintele urcând până în gât,
cerând aer, lumină, ieșire,
dar mă gândesc la privirile care s-ar schimba,
la inimile care poate s-ar închide,
și le las să se stingă în mine.

Poate de asta
am ajuns să vorbesc atât de puțin
despre ce doare cu adevărat.

Nu pentru că n-ar exista durerea,
ci pentru că mi-e teamă
că, odată rostită,
ar începe să doară și în alții.