de șapte luni aproape
dumnezeu locuiește în casa mea.
din dangătul ferestrei s-a născut,
s-a încolăcit
în fiecare colț
și în fiecare culoare.

atât de cuminte era,
nu-și desfăcea pleoapele,
decât când trebuia alăptat,
sau când simțea nevoia
să-i schimbăm câte un scutec.

de câteva zile
îi curge destulă lumină din gură.

din clipa în care a sosit
i-am dat un nume
pe care nu reușește încă
să-i pronunțe
nici măcar prima literă.

dumnezeul meu
merge de-a bușilea deja,
iar de fiecare dată
când se deschide ușa de la intrare
se îndreaptă spre ea
plângând