Suntem treji în clipele tăcerii adânci.
Din interdicții,
învață spiritul să respire,
răzvrătit și tăcut deopotrivă.
Sacrificăm liniștea pietrei,
ne închinăm umezelii răspântiilor.
Unde drumul sfârșește,
începe neliniștea.
Învinși de absurd,
devenim opozanții săgeților
trase de pe crestele norilor.
Ne apărăm cu gândul.
tăcerea nu mai hrănește.
Munții robiți întunericului
au piscuri golașe.
Vulturii au plecat.
Au renunțat la metereze
și-au abandonat vegherea.
Rămânem noi, cu zborul nostru înalt, imaginat,
să escaladăm rațiuni alpine
logica absurdului devine o capcană subtilă.
Ni se deschid deșerturi în calea inimii,
râurile seacă înăuntru,
holde se frâng în furtună.
Dar cuvântul nu moare.
Liber, ca un fir de apă subteran,
își sapă făgașul prin granit spre culmi abisale.