Există-n minte-un loc de vis,
unde totul cade necuprins,
și lumea nu vine, nu se naște,
ci din uitare se cunoaște.

Nu e început, nu e hotar,
ci un ecou din vechi altar,
în care fețe fără nume
te știu din altă lume.

Și ochii lor, deși străini,
îți ard tăceri prin rădăcini,
de parcă scena vieții tale
s-a mai jucat în altă cale.

Nu vii, nu pleci, nu e sosire,
ci doar o fină reîntregire,
un fir ce nu s-a rupt vreodată,
o poveste neîncepută, repetată.

Și vocea ta, din adânc lin,
nu e cuvânt, nu e destin,
ci o lumină ce șoptește:
„nu încep… doar continui, firește”.

Și totul curge fără pas,
ca un decor fără popas,
în care lumea nu apare,
ci se recunoaște-n altă stare.

Dar în lumină, fin și rar,
se naște-un nod primordial:
rușinea pură de a fi văzut,
gol în fața unui început.

Nu e rușine învățată,
ci o retragere curată,
ca și cum ființa știe-n ea
că nu tot poate fi lumină grea.

Și vrei să te ascunzi în aer,
în umbră fină, fără caier,
căci ceva din tine șoptește rar:
„nu totul trebuie să fie clar”.

Și-atunci lumina se adună-n chin,
nu ca răspuns, ci ca destin,
și lumea arde fără nume,
într-un mister ce nu se spune.

Știința cade, rece, lin,
într-un abis fără destin,
iar geniul nu mai e stăpân,
ci martor mut la un mai-adânc suspin.

Că tot ce știe e doar val,
pe-un ocean fără hotar,
și orice lege, orice gând
se rupe-n altul, tremurând.

Și-n fundul lumii, fără glas,
nu e sfârșit, nu e popas,
ci o lumină fără chip,
ce naște tot din infinit.

Nu e divin, dar îl cuprinde,
nu e pământ, dar îl întinde,
nu e răspuns, nu e mister,
ci sursa lor din alt eter.

Și tot ce e și tot ce pare,
se-ntoarce-n sine, fără hotare,
iar tu nu cazi, nu te sfârșești,
ci doar în tine te-amintești.