rostesc pe alb cu negru de viață
scriindu-mi venerarea singurătății,
când ai plecat mi-am făcut chip cioplit din mine
că l-ai luat cu tine și pe Dumnezeu,
în fiecare secundă a existenței
aduc ofrande de sânge inimii mele,
pe jumătatea ei mi-a crescut o altă jumătate
să fiu întreg fără tine,
nopțile-mi au un parfum strident de tăcere
în locul miresmelor strigătelor noastre de-amor
când extazul ne locuia-n agonie,
mai mor și azi în unele clipe
dar pernele-mi fecundează un singur corp,
patul e încă o cruce, da-n răstignirea de unu

stau în adularea propriului sine,
am zidit un olimp în venele mele,
din ele-mi beau viață strămoșii
trăindu-mi pe gânduri,
învățându-mă din cărțile prăfuite
senzația de lipsă de aer când scriu,
ei îmi pun cerneală-n stilou
eu alerg cu penița către poezie, dar vai
sunt un poet al lipsei luminii
mă ocolește și umbra
întunericul doar îmi zidește-n hârtie-amăgiri
și parcă te-aș chema
metafora prezenței tale să ia de la mine nimicul
în cuvânt nemaifost să descalec
să-mi fie acolo
țara cu hotare de miez