Mi-am construit o bombă
nucleară
e cu nucleul din mine.
Oricum era mult prea instabil ca să mai fie bun de ceva,
așa că l-am turnat într-o marmită —
marmită de la o popotă militară, bineînțeles.
Dar stați liniștiți:
nu explodează.
E o bombă bleagă.
E prea nehotărâtă să facă ceva.
Se lamentează tot timpul:
că n-are focos,
că e prea întunecos și siropos,
că n-are genealogie și energie.
Stăăă, se văcărește și băltește-n marmita aia militară.
De-al naibii, periodic, o zgudui:
„Scoală, băăă, bombo!”
„Mai bubuie și tu, fă ceva — o flamă, o scânteie, o idee!”
„Uită-te în jur: câte petarde gonflate pocnesc, trosnesc și plescăie,
câte chiștoace de fitile triste fumegă cu ochii dați pe spate.”
„Privește tot arsenalul de nuclei și nuclee,
de atomi și atoame,
din calma, blânda eră marțială… Ce naiba, fii și tu vocală!”
„Știu că ți-e greu, că așa ești tu, mai temătoare,
dar eu de-acum îți zic:
mă tot gândesc să te transform în… alambic.”
„Măcar să beau o țuică bună din strașnicul nucleu de prună.”
Dar ea mă privește gânditor-uimită,
cu ochi languroși de vită,
și îmi spune, în concluzie:
„Promit că am să fac… implozie.”