ascult cum latră din pragul casei mele
neobositul câine al pustiului
noaptea îmi păzește liniștea
roade oasele orelor pierdute
glasul lui seamănă cu al meu
când urlu și nu mă aude nimeni

uneori cred că latră la mine
parcă ar vrea să mă țină trează
să nu mă risipesc de tot în întuneric

dimineața lumina spală ferestrele
câinele tace brusc
de parcă pustiul ar fi intrat în casă