Nu au nici o vină îngerii rinocerilor care,
Pentru că, asemenea lor, sunt masivi
Și când aleargă sunt greu de oprit.

Par că plutesc peste ce le stă în cale
Când calcă, ca roțile unor mașini,
Cu nepăsare pe asfalt genuin.

În privirea mea cu toții coboară.
Umbre peste câmpii curgând
Către un adânc nesfârșit.

Sunt cer întunecat unde stelele
Strălucesc din aceiași lumină
Ca din același bob de granit.

Închipuiri viitoare dintr-un labirint,
Zgomotoase, amenințătoare, înfricoșătoare,
Care nu au nicio vină pentru că lovesc,
Fulgerătoare, bubuind, fără suflare
Căutându-și ieșirea din infinit.