când eram mică credeam că numai oamenii mari pot scrie
tot pe-atunci credeam că trebuie să adun apă, multă apă, viață
să fac un fel de lac de acumulare și-ntr-o zi să m-arunc în el
să adun de pe fund sedimente și să-ncep să scriu
însă nu e deloc așa
cred cu tărie că undeva e ceva bolnav pe care vreau sub orice formă
să-l însănătoșesc, ca un copil abandonat, rămas singur pe străzile minții
și pe care-l aud în surdină de la etajul al zecelea al realității
îmi e milă, mă duc la el, mă răzgândesc, amân, și tot așa...
copilul e tot acolo desculț, mort de foame, frig, cu temele nefăcute
vietatea asta zace în mine, o ființă sau ca o carte, nu știu ce este
trebuie resuscitată zi de zi, învelită, mângâiată
acum e liniște
sunt de partea cealaltă a peronului, a câmpului, nu ne mai prindem de mână
păsările cântă, puii ciripesc, cireșele s-au copt, până la urmă totul trece
vara, trenul de marfă, trenul...
și viața e mereu ca după ploaie, cuvinte căzute, crengi rupte
dimineața asta cețoasă este friguroasă ca o femeie ieșită din baie
aș merge pe urmele ei, dar cineva mă trage de rochie înapoi
cufărul cu amintiri spart și el la marginea acestui țărm alb al foii
undeva departe văd oameni scormonind în el, se îmbogățesc
de fiecare dată devin altcineva în mâinile lor
da, până la urmă totul trece