Există un loc în mine
unde timpul nu mai curge,
ci stă —
ca o apă grea, nemișcată.

Acolo se adună lucrurile netrăite până la capăt:
cuvinte oprite între inimă și gură,
priviri care au ales să se întoarcă,
și toate plecările
care n-au avut curaj să fie definitive.

Nu mi-e dor de oameni,
mi-e dor de versiunile mele
care nu s-au mai întors niciodată
din anumite zile.

De mine cea care credea
că tot ce începe
are promisiunea de a rămâne.

Acum știu —
lucrurile nu dispar zgomotos,
nu trag ușa după ele,
nu lasă explicații.

Se subțiază încet,
până când într-o dimineață
te trezești
și nu mai e nimic de întrebat.

Doar liniștea —
atât de completă,
încât începe să doară
ca o amintire
pe care corpul o ține minte
mai bine decât tine.

Și în liniștea asta
înveți, fără să vrei,
că unele lucruri nu trebuie recuperate —
ci doar purtate
în forma lor pierdută.