Chiar și iasomia azi a-nnebunit.

O ploaie scurtă, căzută direct în soare.
Timpul a lovit din senin,
sfâșiind cerul în fulgere de sus.
M-am simțit acolo, pe prispă,
ca la o ședință foto cu Isus.

El stă retras, în colțul curții.
Privește uimit
cum se scutură, sub asaltul apei, albul iasomiei.
Nu-mi vine să cred că această nebunie albă
mi se întâmplă mie.

Florile cad pe pământul ud, una câte una.
Precum dinții de lapte ai unui prunc
care, de la o zi la alta, devine mai mare,
părăsindu-și cu grabă inocența.

O drăgălășenie simplă, o imagine din curte,
unde copilul trage îngerii de poale
direct în această grea,
veșnică beție a lumii.

Rămâne doar o mână de dinți albi pe pământ,
din care cerul...
își caută rădăcinile.