Sub o pădure cu copaci uscați,
După vremuri bine uitate,
O copilă merge pe un drum,
Auzindu-și propriile șoapte printr-un fum.

Singură precum era ea,
Dezamăgită de tot ceea ce vedea,
Lumea nu este ceea ce trebuie, nici sufletul ei de aur,
Sub cuvinte reci precum un țurțur.

Lacrimi reci alunecă pe obrajii fini,
Reci și albi precum toporul,
Zgâriată de propriile sentimente arse,
Nereușind să le mai coasă.

„De ce sunt așa de singură?”
Numai mireasma florilor mă înveselește,
Trăsnetul ploii mă încălzește,
Într-o lume atât de cretină,
Unde nu sunt eu de vină,
Pentru propriile trăiri.

„Să fiu singură e mai bine?
Oare asta îmi convine?
Să-mi aud glasul murmurând,
Peste tot, numai mergând?”

Natura, ea pe mine mă iubește.
Numai ea mă înveselește!
Cu ale sale ierburi verzi și înalte,
Și cu razele soarelui bătând spre deltele delicate.

De-aș fi trăit să fiu înțeleasă...
De ce nimănui nu-i pasă?
De cine sunt eu și cum m-am născut într-o lume atât de rece,
Sufletul meu parcă vrea să plece într-un loc mai bun.

De-aș avea pe cineva să iubesc,
Să ajung să mă îndrăgostesc!
Iubindu-l cu o atingere pură,
Făcând amor sub clar de semilună.

De-aș avea cu cine să vorbesc,
Poate m-aș însănătoși,
Din inima mea frântă de oboseală,
Și din mintea mea bolnavă de fiorul boli.