Mergem pe dig.
Ai bascheți verzi în picioare și o rochie albă din bumbac
o alegere cromatică ce mă face să mă gândesc la o salată de vară proaspătă
fredonezi on ira (foarte discret; evident nu-ți dorești ca eu să aud)
eu privesc peste balustradă
marea
acest teritoriu maiestuos, dinamic, plin de mister
și cu potențial exploziv

Începi să vorbești la un moment dat despre ceva
— cred că despre o prietenă,
sau despre luna august,
sau poate despre eternitate. Nu sunt atent - n-am cum

Toate trei au darul de a se melanja într-un ecou
care se pierde între valurile mării,
pescăruși,
mirosul leșinător de gogoși,
și gândul că o să-mi găsesc roata mai mult ca sigur blocată.

(griji ridicole
pe care pacea încă mi le îngăduie)

Vântul îți ridică pălăria
cu o insistență aproape afectuoasă.
Eu o prind de fiecare dată.
Pentru că bărbatul trebuie întotdeauna să aibă o ocupație.

Mergem așa multă vreme.
Atât de mult
încât picioarele mele încep să protesteze în termenii duri
ai reumatismului.

La un moment dat
observ un pescăruș care stă pe un stâlp și privește marea
cu expresia unui contabil bătrân
de la o firmă de lumânări
obligat să verifice pentru a șaptea oară
aceeași coloană de cifre.

— Ce pasăre inteligentă, spun. - Mhm! pufnești
deloc impresionată și mă pui să îți expun
sensul exclamației
aducând argumente
— Pentru că pare liberă și fericită, îți răspund
cu toată profunzimea pe care o poate mima
un om obosit.

Râzi.
Adică nu râzi, dar mie mi se pare că râzi.
Ți-am spus mai demult - și nu retractez,
ba chiar aștept ocazia să îți repet
preaiubito
că ai, după părerea mea, cel mai frumos
cristalin
și mai plin de nuanțe râs

Marea continuă să se izbească la țărm
iar țărmul continuă să încaseze totul
placid
fără să scoată o vorbă.