Între două cuvinte
atât de mici
încât par neînsemnate,
se deschide uneori
întreg cerul unui om.

„Mulțumesc” —
gest fără greutate,
și totuși,
ancoră în lumină
pentru tăcuta trudă a iubirii.

Îl rostești
și viața capătă contur:
mâini care au sprijinit,
ochi care au vegheat,
pași rămași aproape
când drumul urca prea greu.

„Iartă-mă” —
cuvânt-povară,
piatră smulsă din piept,
care odată rostită
se preface în apă.

Ea spală tăceri.
Vindecă răni.
Deschide porți pe care orgoliul
le zidise cu grijă.

Atunci înțelegi:
fericirea nu e imperiu,
nici victorie trufașă,
nici miracol rar.

Fericirea
se zidește lent,
ca o casă cu două ferestre:

una spre recunoștință
— „mulțumesc”,
și una spre iertare
— „lumină”.

Iar între ele
respiră liniștea
unui suflet
care a învățat
să rămână om.