Vecinul meu de peste drum crește pui de cioară.
Nu este o ocupație foarte răspândită
și cred că există motive întemeiate pentru asta,
dar omul își vede de treabă:
îi hrănește, le vorbește, le pune nume,îi fotografiază.
Nu știu la ce-i folosesc fotografiile.

Ciorile cresc, mănâncă, fură.

Într-o zi îi spun:
— Extraordinar exemplar.
Și îi arăt una care încerca să înghită un dop de plută.
— Vă mulțumesc.

A doua zi îi spun:
— Cred că exemplarul acesta este debil mintal.
— Vă mulțumesc.

A treia zi îi spun:
— Domnule, creșteți niște păsări absolut îngrozitoare.
— Vă mulțumesc.

L-am măsurat din cap până-n picioare
Era perfect serios
L-am felicitat. Mi-a mulțumit.
L-am criticat. Mi-a mulțumit.
Am râs de el. Mi-a mulțumit.

După aceea au început să vină și alți vecini.
Unii spuneau că păsările sunt minunate.
Alții spuneau că sunt o nenorocire.
Omul le mulțumea tuturor.

Între timp oamenii au început să se certe,
s-au format tabere, au apărut supărări,
doi vecini nu și-au mai vorbit,
unul amenința că scrie la primărie,
altul îi lua apărarea.

Ciorile creșteau.

Într-o seară l-am întrebat:
— Pe dumneavoastră chiar nu vă îngrijorează nimic?
S-a gândit puțin.
— Ba da.
— Ce anume?
S-a uitat la ciori.
— Uneori mi se pare că nu li se acordă suficientă atenție.