aveam nevoie de tine reală
nu
de ideea de ,,tu”
&
începusem să scriu poezii pe bicicletă
vara
te îmbrăca și te dezbrăca
de nevindecabila boală
cea mai frumoasă poezie a lumii nescrisă netrăită
de mai multe ori te văzusem tristă atât de tristă
toți cei care mă cunoșteau ori auziseră de mine
își făcuseră grupuri pe fb cu tine și împreună
ținându-ne mână
până pe ultimul drum
de unde nici tu
să nu mai poți privi
orbind
de dragostea mea
păreai
o ființă practică
nouă milioane de pământeni
citeau poeziile de dragoste
pe care ti le trimiteam eroic
împotriva tuturor vicisitudinilor
invidia generalilor naște împărați
melancoliile noastre se iubeau atât de mult
pe străzi și pe deasupra lor
furnici zburătoare
izbindu-se de chipul tău
obosit de așteptare și dorință
inventasem un alt mers
din care s-au extras definiții
patologice ale singurătății geamănă
pe portretul robot al sinelui meu
pe care știi cum l-a insuflat Cel Prea Înalt
din norul divin nu s-a mai putut ieși