singurătatea e și ea o ebrietate
paharul ei o ține departe de oameni,
dar tot văd omul bând răni din pocalul cu vin
ce se substituie sângelui,
de-i moarte piatră
izbește în castelul inimii
dărâmându-i arhitectura,
existând miroase a fără de lumânare
la căpătâiul meu,
colosal tu îți crești cafeaua-n ibric
rostogolind-o în cană
ochiul negru de-acolo vede
triumful unui simplu Bună dimineața!,
azi-noapte au fost stele
și lună în joaca din noi a copiilor,
mă venerez, dumnezeu, în oglindă