Roua ochiului, Nichita,
explodează peste rană.
Ochiul rămâne vid de ființa ta,
dar cu ea se umple inima.

Acum știi cât de sferă e sfera.
Bolta te strânge în brațe,
ca o mamă.
Noi am rămas semințe de-a pururi,
ascultând vraja ta!

Intrat în marele somn,
nimic n-o să te mai trezească, Nichita!
Abia ai avut timp să te miri că exiști
și te-ai strămutat
într-un tărâm mai pur, în gând.
Toate durerile au trecut
în trecerea timpului.
Uitarea
se va învârti
în jurul tău.
Închis în tine,
nu mai lași
nimic să răzbească în afară.

Rămâi ca zăpada ce se așterne peste țară.

De acum, tu trăiești
numai în limba română.

Dormi în pace, Nichita!