Nu mai este timp, posibil că nici nu a fost.
Ne-am ridicat dintre secunde
să călcăm pe macadamul
sub care germinează semințe oarbe.

Simțeam cum ne cercetează,
cum ne pătrund prin tălpi,
ca să ne lase brumei de pe retină.

Aveam ce niciun dumnezeu nu a avut:
limite pe care le scurtam din foarfeci
să descoperim că putem,
că nimic nu ne atinge
când ne apropiem privirile...

Mai știi?
Îți culegeam lacrimi verzi din ochii verzi
și le sărutam ca pe frunze,
iar tu-mi spuneai
că nu vom trăi sub pietre,
că vom arde ca toamna,
între două trepte,
definitivi.