Pe drum, pe lângă apă, vedeam lumina-n zori,
Și-o fată ce sta tăcută, cu ochii plânși de dor.
Avea obrajii rumeni, părul negru-n vânt,
Și haina ei strălucea ca aurul pe pământ.
Purta pantofi de seară și pașii-i tremurau ușor,
Privirea i se-nălță spre mine cu glas întrebător:
— Nu știu ce drum alegi...
Dar simt că pleci departe... și totul pare schimbător.
Pășind încet pe drum, cu pașii grei de teamă,
Chipul i se-acoperi de-o liniște amară:
— Mă-ntorc spre casa mea, șopti cu voce blândă.
— Tu pleci spre alte lumi, iar eu rămân să-ți plâng în urmă.
Și-n clipa despărțirii, tăcerea ne-a cuprins ușor,
Pe cer se stingeau stele, căzând încet prin nori.
Rămas-am doar cu umbra cuvintelor ce dor,
Și drumul fără tine părea tot mai străin și gol.
Și timpul ne desparte, lăsând în urmă-un dor,
De marginea tăcerii se frânge și ultimul meu zbor.
Rămas-am cu povestea ce n-a avut izvor,
Și cu un adevăr ce cade peste mine-nfiorător:
— Eu sunt cea care pleacă, iar tu rămâi să-mi porți de dor...