obişnuiam să înşir ani pe o aţă subţire şi albă
ceruită
la cântatul cocoşilor, odinioară
pentru că lumea era plămădită din trei linii aspre
linii aspre şi mute
apoi ridicată dintr-un ochi iute, ochi îngheţat
şi întărită cu o linie mai groasă, cu trei muchii
ce ştia să aprindă sub piele care alegorice
apoi se stingea bezmetic în ochiul meu din palmă
nevinovat
mama lucra în război pe vremea aceea
(iar primele frici au fost aruncate peste uluci, lângă o casă
unde am fost lăsat din braţe)
mama ştia să descâlcească toate iţele, spunea ea, atunci
şi să strecoare firul de argint îndeajuns de înşelător,
îndeajuns de legat cu firea omului, cum o velinţă
bună de acoperit un pat de copil îngheţat
dintr-o margine a ei trăgeam cu trei degete răsfirate, strânse mai apoi
într-un pumn mic, firul gras al unei umbre

***

din lutul acela am vrut să-mi plămădesc o lume a mea
în care să locuiască doar omul bun
bun la toate, nebun de bun
dar ca din senin EL a pornit o furtună
şi toţi salcâmii risipiţi în aerul tare au fost ascunşi în stup
iar sunetul a căzut din cer doar o singură dată
într-o margine
apoi cineva s-a lepădat de toate credinţele
dintr-o lipsă, ori judecată
şi a plantat în grădina sa toate seminţele
numărându-şi ochii pe degete
(lumina se pleca ascunsă, în lemn de camfor)
alături doi îngeri bătrâni cu miros de pământ
învârteau de câteva ori o cheiţă, într-un fel de ecou
rămas acolo ca un rege de monede
fără nicio cupă de oferit
priveşte cum peste tot au fost aruncate semne
priveşte cum se ridică această pasăre