Din locul în care
îngerii au uitat
să-și mai întindă aripile
să mai mângâie
cu degetele lor de lumină
fragilitatea harpei
șoptindu-i să-ngâne
cânturi măiastre
stau contemplând
la un punct încrustat
în profundul neant
abandonându-mi silueta
peisajului dezolant.

Scrumul gândurilor
suspendate în vidul
lipsit de emoție
din minte
se lasă împins
de respirația vântului
printre smocuri
de nori diafani
și observ
cum fulgere de culoare
le pătează
puritatea bumbacului
când sunt străpunși
de tentaculele aurii
ale mărinimosului soare.

Mă las purtată de vârtejuri celeste
ajungând să-mi izbesc căpătâiul de stele
iar sângele ce mi se prelinge pe frunte
precum niște broboane de rubine fluide
e absorbit de însetatele nebuloase
ce nasc noi pâlcuri stelare.