Chiar dacă evadăm unul din altul, lumea nu a fost zidită pentru singurătatea jumătăților.

Ne prefacem întregi, în timp ce fiecare pas cioplește lipsa noastră în trunchiul celuilalt.

Tâmplele ne-au încărunțit de gândurile sinucigașe ale unei iubiri care nu poate fi întreagă nici când suntem unul, nici uitată atunci când suntem doi.

Între noi n-a rămas tăcerea.

A rămas focul.

Un foc născut din același tăciune, arzând fără să se mistuie, luminând fără să ne găsească, dar rostindu-ne încă același nume.

Și totuși,

nu poate încălzi versul scris cândva pe scoarța unui copac.

Copacul a crescut.

Versul a rămas.

Am îmbătrânit printre răni, iar rădăcinile lui știu despre noi mai mult decât am avut vreodată curajul să ne mărturisim.

Poate că iubirea nu cere să rămâi.

Cere doar să arzi.

Până când focul se face cenușă, iar cenușa, pământ, iar pământul, din nou, copac.

Și cineva, într-o altă primăvară, va trece palma peste scoarță fără să știe

că acolo

încă respiră

două jumătăți

ale aceluiași univers

rătăcit în propria lui căutare.