Mai lasă-mă un pic să-mi fie noapte, să mai repet cum e să-mi fie dor, să mă trezească-n locul tău, la șapte, Sonata lunii-n do diez minor.

Mai lasă-mă să merg la o răscruce, să stau cu vântul, ziua, la taifas, să m-aresteze gânduri zăbăuce, să-mi cânte insulina-n pancreas.

Mai lasă-mă să plec măcar o dată, de două, trei sau nouă ori pe an, promit să nu-ți mai fur din ciocolată, să nu strivesc țânțarii pe tavan.

Nu garantez să reapar chiar mâine, mai am de zgândărit un neuron, dar când revin, am să aduc o pâine, o floare și puțin testosteron.

Mai lasă-mă să stau aproape-o lună, un anotimp, o viață printre brazi, îți las o frunză roșie arvună, să-ți înverzească mâinele de azi.

Și dacă, prin absurd, dintr-o greșeală, voi rătăci ca urs, ca bou, ca orc, așteaptă să-mi revin din zăpăceală: nu am plecat decât să mă întorc.