Din bătrânul codru vine moș Gerar încet, domol,
Cu cojoc de nea pe umeri și cu cușmă de pârjol,
Unde-și pune pasul greu, toate apele-ncrețesc,
Și se-mbracă-n flori de gheață brazii codrului domnesc.

Pe sub poala brazilor vechi umblă tainic, pas cu pas,
Fără vorbă, fără grabă, ca un sfânt ieșit din ceas,
Unde-și sprijină toiagul, râul tace-n albul lui,
Și se pleacă stuhul jalnic după legea gerului.

Pe la geamuri scrie flori cu degețele de argint,
Parcă-s mâini de zână albă rătăcite prin pământ,
Fumul suie drept spre boltă din căsuțe de vălătuci,
Iar în tindă torc bătrâne lângă foc și lângă uluci.

Lupii urlă peste culmi, dar nu-i calcă a lui cale,
Corbii poartă-n aripi noaptea peste codri și vâlcele,
Numai luna, albă doamnă, îi deschide cerul larg,
Și-i așterne drum de stele peste munte și meleag.

Sub omăt dorm grâul verde și sămânța de demult,
Strânsă-n brațele țărânii ca un prunc tăcut, mărunt,
Moș Gerar le ține strajă până zorii-or înflori,
Ca să umple vara glia cu livezi și cu câmpii.

Când din zare se ivește fratele Făurar,
Îi întinde blând toiagul, vechiul, albului hotar,
Se închină către ceruri și pornește iar la drum,
Lăsând iarna peste lume ca un vis de sfânt parfum.