Când Luna-și țese trena de zăpadă,
Din fulgii moi, potopuri stau să cadă.
Pe vaduri verzi, adâncul din sorginte
Sorbea duios absintul din cuvinte.

Sub crater, lumea stă în tremur liric,
O stea scria pe cer un panegiric,
În flori de jar, deschide timpul ușa
Și-un gând îmi scutură din trup cenușa.

La crematoriu, inimi ruginite
Ardeau cu sete doruri infinite;
O frază ruptă din povești de strune
Se prăbușește-n flăcări de lacune.

Dar câte straturi de nespuse gânduri
Mi-acoperă ființa dintre scânduri?!
Și nici nu-mi pasă că e Lună coaptă
Ori că netimpul dintr-un timp m-așteaptă.

E clipa colbul ce se-așterne-agale
Pe ochiul cald al ultimei vocale.
Dar câte straturi de nespuse gânduri
Îmi stau sub neființa dintre scânduri?!

E-atât de albă umbra dintr-o iudă
Că mor și dumnezei, și draci de ciudă.