Bob cu bob văzduhul cerne, sită dorului pământ.
Haideți la cules de stele, floricele-n foi de vânt!
Timpul stă-nvelit în lacrimi pe obrazul de granit;
Cine cade-n pașii ultimi de ninsori de infinit?!

Libelula-naripată cu botezuri purpurii
Zboară oblic într-o pată de verniluri timpurii,
Răsărite pe cărarea dintre lumi și început,
Când se stinge-n valuri marea sub o barcă liliput.

Bolta e pe deal culcată, frunza-i cântă dintr-un plop,
Joacă-n nopți mirarea toată, în priviri de nictalop.
Și cum sânii se destramă în povești de feciorii,
Luna-n văi adânci exclamă: Câtă viață la chindii!

Din surâs cu sete soarbe dorul- filă de zefir,
Peste inimi cresc rubarbe, ruginind în zarafir;
Mai trosnesc în oase gânduri, eu m-aprind din lămpi în ciob
Și se sting în vatră lieduri, când cenuși se-adună-n bob.