Vai, ce îmi place să mai răsucesc
Cuțitul în rană,
Până ajunge să îmi străpungă
Capilarele fine
Și să trosnească venele în mine,
De frig
Și frică
Și regrete.
Până se carbonizează țesuturile tinere
Și mi se înnegresc palmele calde
Iar sufletul rămâne la fel de neatins,
Ignifug.
Rece.
Al meu și atât.
Cuțitul ajunge adânc până sub piele,
Sub vene
Sub oase.
Penetrează măduva lor
Și doare
Și urlu.
Ecoul se stinge
Interior,
Exterior
Liniștea înaintea furtunii.
Nu doare așa tare,
Dar vreau
Să doară de dor
Și să curgă sângele prin lacrimile din ochii cusuți,
Și din minte să îmi zboare
Fluturi
Liberi
Fericiți
Crescuți în crisalide pictate
Pe sub șanțurile cerebrale
Într-o vară neîncepută.
Crescuți să fie liberi
Și fericiți
Și ai mei
Ca mine
Să iubească lumea.
Și să taie în cale ramuri, flori și frunze
Și să se bucure nu doar de
Ploi, noroaie
Și cenușă.
Cuvinte moarte zburând sunt ei.
Pentru că ar putea să iasă ceva viu
Din mine?