Tacit se descurcă
Din încolăcirea trupească,
Întreaga agonie,
Ce numai sufletului știe
Cum să-i facă iar de furcă.

Împingându-l spre abis
Și cedându-i un aviz,
Conform căruia totul se va duce
Dincolo de cer,
Curtând porțile de fier.

Toate conduc către Apollo,
Cel ce neîncetat așteaptă
Ca tu, lebădă măiastră,
Să iei conștiința căii tale,
Obținând eliberare.

Voința tu să ți-o transpui
În cântec de vis,
Și să-i dai măcar o șansă
Eternului paradis.

Căci pe pământ, în a ta casă,
Realul dur mult te vânează,
Iară imuabilul tărâm al contemplării
Nu te va lăsa uitării.

Tot ce faci ține de tine,
Să obții a spiritului nemurire;
Prin produsul muncii tale
Din a psihicului eschivare.

Și tot ce tu gândești rămâne
În cântul falnicului glas,
Care pare-a supărare,
Dar nu-i decât exteriorizare.

O, tu lebădă măiastră,
Condamnată la murire,
Abia aștepți să vină norul
Pentru a te transforma în amintire.