Nu plâng decât la filme siropoase, mi-e sport uimirea și uitarea ceas, îmi cresc pe suflet riduri nemiloase, dar le îmbrac în timpul ce-a rămas.

Mă înconjoară viața precum Fiscul, m-aș eschiva perpetuu de la plăți, dar mă gândesc că e prea mare riscul de a plăti, mai mult, în alte dăți.

E bine că e azi, din nou, și mâine, mai am doi poli, mai am un pic de haz, mă pot ascunde, zilnic, într-o pâine, lăsată, frust, la vrăbii, pe pervaz.

Nu mă pictează nicio empatie, nu sunt simpatic, nici măcar isteț, nu-mi vin idei bengoase pe chelie, n-am ochii verzi și nici n-am părul creț.

Mă dor genunchii și mă doare ploaia, mi-e ceaiul ceai, cafeaua nu-i cafea, dar nu aud să cânte cucuvaia, (de n-am surzit, o fi-n șomaj și ea).

Nici doamna doctor nu mă vede bine, îmi tot prescrie hapuri de trăit, vaccinuri, analize, vitamine, căci știe că nu-s vremuri de murit.

Mi-e dor să nu-mi mai fie dor de tata, de mama nici nu vreau să-mi fie dor, mi-e dor de vremea când făceam armata, dar nu mi-e dor de ziua-n care mor.

Mă trag de mâneci amintiri frumoase, dar reușesc mereu, cumva, să scap, nu plâng decât la filme siropoase și foarte rar, când blugii nu mă-ncap.