Se dăruia tăcerii stinse o cameră de tine goală,
Iar lacrimi se făceau cerneală, când pana sângera pe coală.
Oglinda-ți mai păstra obrazul sub pleoapa-i tristă din argint,
Un rest de fard pe sticlă rece mai răscolea un vechi alint.

Parfumul tău, rămas în falduri, îți căuta făptura-n van,
Se legăna, bolnav de tine, pe catifele de divan.
În sfeșnic, flacăra subțire își îngropa lumina-n jar,
Iar ceara ce-i curgea pe umeri... e părul tău de chihlimbar?

Întorc privirea spre oglindă și-mi pare că tresai în geam,
Zâmbind pierdută din adâncul în care odată te priveam.
Dar când ating cu mâna sticla, vedenia mi se frânge-n mii
De cioburi reci de amăgire, din care n-ai să-mi mai revii.

De dincolo de gheața sticlei, ajunge umbra mea la tine?
Mai bate-n geam vreo amintire cu palma ta, să mă aline?
Mai tremură-n adâncul sticlei vreun vers din vechiul nostru cânt,
Sau te-am zidit din frânte doruri, iar tu nu-mi ești decât un gând?

„În sticla rece-mi plânge umbra, iar rochia-mi strânge plânsu-n poală,
Și lacrimi mi se fac cerneală, când dorul tău se-așterne-n coală.
Din umbra dincolo de sticlă, privesc cum mi te frângi în mii
De cioburi reci de amăgire... din care n-ai să-mi mai revii.”

– Mă mai vezi?
– Te văd cum vede oglinda lumina ce-a cuprins-o.

– Mă mai iubești?
– Cum arde focul pe rama ce-a atins-o.

– De ce nu vii?
– Oglinda-i faldul vieții, doar moartea-l poate trece.

– Mă mai vrei?
– Te vreau, dar nu e timpul să vii-n oglinda-mi rece.