pădurea îmi întinde ramuri peste suflet,
cu sevele ei dulci zilnic mă hrănesc,
freamătul ei puternic ca un vuiet,
pare atât de real, de firesc, de omenesc.

pe țărmul de vis construiesc castele,
din pietre de nesomn și din cuvinte,
noaptea din turn să privesc la stele,
ca la icoanele universului, sfinte.

pe raze de lună să scriu poezii,
mi-a atins inima cu noblețea-i regală,
ea transformă în lumină erezii,
peste lume așază aură maternală.

contopită cu pădurea plină-s de fantezii,
sub scoarță păstrez iubirea ancestrală.