Alăuta s-a stins, dar
Cerul nostru necuprins
Încă-i păstrează
Tânguirea, cărarea amară și șoapta.

E eterna toamnă
Cu o mie de sori violet
În fiecare zi.

Gândurile ni s-au ascuns în pași tăcuți
Și în copaci pe alei.
Mă întorc într-un fel de timp
Ce a fost cu mine mereu
La rădăcinile mele, întoarse
Din Cer.

Casa cu prispă, fără coloane,
Doar doruri,
Cântecul
În trepte
M-au îmbrățișat prin păduri
Printre flori foșnind,
Animăluțe ciudate
Și ierburi
Ce-și amintesc și acum
desculți
Pașii mei.

Sunt turme de amintiri
Ce-mi coboară și urcă-n urechi,
Clarinetul stricat al bunelului,
Strugurii copți din vii,
Fluierul ca un strigăt,
Chemarea la masă,
Neliniștea paginilor
Și a serilor
În care
Încă mai citesc o poveste
Cu Ștefan
Și ai săi mulți oșteni.

Un timp care se măsoară, stelar,
Nu în anotimpuri,
Ci în ani de prezențe intermitente
Și mult dorite îmbrățișări
Și vizite dragi
Pe drumul de praf
Pe unde nu trece niciodată nimeni
Decât noi,
Cei ai casei.

Mai stai, îmi spui,
Și ai grijă,
Scoarța paltinilor, ploaia
Și streșinile cugetătoare
Să te-aducă acasă-napoi.