Nu vă frîngeți inimile, frații mei !
Printre coloanele verzi, de pe munte
oficiază de mii de ani
un cioban,
învățîndu-ne cum să nu ne temem
cînd cad stelele.
El are trupul plămădit
din rodul cîmpului nostru,
din laptele turmelor,
din pana corbului,
din mura cîmpului,
totul strecurat printr-un inel,
ca nici o necurățenie
să nu se lipească de el.
Prin lumina ochilor
el discută cu o mioară.
Ca să-l înțelegem
noi trebuie
să împrumutăm sufletul ei.
Nașul și nuna cerniți,
sînt întotdeauna gata
să ne cunune cu a Lumii mireasă,
Preoții au mereu
odăjdiile de smarald
pe ei,
nuntașii sînt veșnic tineri,
iar lăutarii sînt bucuroși
să ne cînte pentru
ultima oară.
Dacă nu ne este de ajuns
ritualul de înfrîngere a fricii,
el ne dă jungherul
dragostei de mamă,
cu care să ne sîngerăm sufletul.
Poftească romanii de-acum
în cetatea noastră de brazi,
unde cerul se sprijină
pe umerii noștri.