Eminescu și Nichita mi-au furat, pe rând, iubita,
Chiar de-acolo, dintre genii odihnind în pioșenii,
Au ademenit-o, lesne, cu slove de prin pricesne,
Cu momeli - versuri cu rime, cu patos și profunzime.

Și-i pierdută, și oftează, citește, interpretează,
Murmură, privește-n zare, recitește, n-are stare,
Mă ignoră ca pe-o piatră, ca pe-un câine ce nu latră,
Mă îmbrățișează-n grabă, nu-mi răspunde, nu mă-ntreabă.

Sunt pilaf, varză, omletă, nu am boi la bicicletă,
Mă oftic de tot salariul, e urât, în draci, scenariul,
De-aș avea puteri divine, învia-i-aș, să se-nchine
În genunchi, să-mi ceară scuze, să se autoacuze.

Ăștia doi, tâlhari cu pana, i-au deschis, iubitei, rana,
Cupidoni negând menirea, și-au amanetat iubirea,
S-au dedat la rapturi fine, fără măști și carabine,
Judeca-i-aș, de urgență, fără pic de indulgență.

Dacă mă gândesc mai strașnic, ar fi bine să fiu pașnic,
Altfel, s-ar putea, vezi bine, să judece ei la mine
Lipsa stilului romantic și a unui câmp semantic
Unde să citesc iubita, Eminescu și Nichita.