de când ți-ai construit un univers paralel, iar universul ăsta e celălalt,
de când nimicul din preajma ta se disipează,
de când e înlocuit de o bucurie fără margini doar atunci când îți creează senzația că exiști pentru că așa a vrut ea,
de când ai realizat că în fiecare zi te speli pe dinți cu fericire, nu cu periuța și pasta,
de când pentru fiecare gând există un nor alb pe care te urci și nu cazi decât atunci când ea e aproape, pregătită să te prindă,
de când zâmbești larg necunoscuților pe stradă, la fisc, la poștă și în toate celelalte locuri în care, de obicei, efuziunile se pedepsesc cu priviri piezișe sau replici metalice,
de când, la serviciu, toți colegii îți sunt simpatici,
de când rănile tale se vindecă fără bioxiteracor, spirt, alifii și alte alea, ci doar în preajma respirației celei fără de care însăși respirația ta îți pare superfluă,
de când, în sfârșit, ți-e foame de viață ca atunci, la optsprezece ani,
din acel moment,
exact de atunci,
ar trebui să deschizi ochii.