n-ai cum s-o schimbi, auzeam din înalt
iar prin ochii ei înşelători trecea opalul de foc
şi tot ce nu a trăit cu adevărat îi va fi luat
printr-un fel de clopot, de foc
printr-un sfeşnic lucios cu picior retezat
ea trăia din jocuri simple în care obişnuia să trişeze, neiubită
(mimând ca nimeni altcineva, un rug târziu)
doar un test după alt test, din care îşi hrănea umbrele
umbrele ei desenate-n cărbune
târzie o rugă, păstrătoarea înţelepciunii

**

ea ţesea un voal care ştia să-i acopere goliciunea
vertebrelor descărnate de suflet
apoi ridica un fel de nelinişte cum o etichetă înaltă
la care bărbatul ajungea doar epuizat şi rănit în tălpi
(după ce-a înghiţit prea mult,
dintr-un vârtej de nisip numit viaţă)
adeseori i se zbătea o pleoapă
dezlipită dintr-o busolă stricată, îndeajuns
cât să se îndoiască de lume, cum şi de testul ei viclean
mai puţin cu o noapte

**

şi tot mai puţin, cu câte o zi, pe hârtie
(îi şopteam, atent să nu-mi pierd echilibrul, echilibrul unei linii frânte)
vei trăi câte una dintre metaforele tale ce ştie îngheţa apa vie
(apăsată, dinlăuntru melancolie, de propriile neputinţe
ce nu-i şterg celuilalt frumuseţea sufletului)
iar universul îţi va da un semn
prins în şoaptele nevestelor pădurii
să îţi aminteşti de rădăcinile tale
din confortul tău, părelnic îmbrăcat în platină
dar priveşte cum soarele tău se stinge
într-un pocal din lemn de plop
tremurător, de-acum

**