În mine începe întotdeauna să plouă
cu puțin înainte
ca cerul să-și aducă aminte.
El nu are nicio vină,
doar repetă deasupra mea
ce nu am avut curajul
să spun cu voce tare.
Am construit un om din absențe.
I-am pus o inimă funcțională,
un zâmbet la locul lui,
câteva principii,
și l-am trimis în lume
să pară întreg.
A funcționat, până într-o zi
când am rămas singur
și n-a mai fost nimeni
pe care să-l mint.
Atunci au început să cadă
lucruri mici:
un gest, o femeie, o vină,
o copilărie pe care o ținusem încuiată
într-o cameră fără adresă.
Nu m-a durut ce-am pierdut.
M-a durut să aflu că unele lucruri
nu fuseseră niciodată ale mele.
Că am numit destin
ce era, de fapt, frică.
Că am numit libertate
ușa prin care am fugit de atâtea ori..
Că am numit iubire
foamea mea de a fi iubit.
Asta nu se spală cu ploaie
Se spală cu adevăr,
iar adevărul are prostul obicei
să lase sânge pe mâini.

Nu mă mai rog să se oprească.
Las apa să intre prin toate camerele
să inunde tot ceea ce am plătit cu viață
fără locuiesc.
Să-mi umfle lemnul pereților venoși
Să-mi decojeacă zugrăveala ipocriziei
Să-mi scoată din pereți cuiele trecutului
și dacă trebuie, să mă dărâme ca pe o casă părăsită.
Mai bine o ruină adevărată
decât un om impecabil într-o casă din turta dulce a minciunii.
Iubirea. Poate că iubirea
nu vine să umple golurile
ci vine să le transforme în ferestre către cer.
Să-mi arate
că nu orice absență trebuie reparată.
Că există răni
care nu cer să fie vindecate,
ci înțelese.
Că există oameni
pe care nu trebuie să-i uiți
ca să poți merge mai departe.

Aici, sub ploaie,
Fără Dumnezeu la îndemână,
fără trecut de rezervă,
fără viitor promis.
Doar eu și această inimă încăpățânată
care, după atâtea războaie,
face singurul lucru
pe care nu l-am învățat niciodată:
nu se mai apără.
Tot ceea ce credeam că se pierde
se întoarce în mine ,sub altă formă.
Nu mai curat, nu mai bun.
Doar destul de gol
Încât să pot începe din nou.